O auzi din nou — poate din sufragerie, poate de la bucătărie sau din bancheta din spate a mașinii: „Mă plictisesc.” Pentru mulți părinți, fraza asta sună ca un clopoțel care anunță urgență. Dar hai să ne oprim un pic. Poate că această replică nu e o problemă în sine.
În spatele ei, de multe ori, nu se ascunde lipsa jucăriilor sau a opțiunilor, ci altceva: lipsă de direcție, de conectare sau pur și simplu un gând nespus. Când schimbăm perspectiva asupra plictiselii, începem să o vedem ca pe un prilej, nu ca pe un obstacol. Un teren fertil, de fapt, pentru imaginație, inițiativă și învățare.
Plictiseala nu e un pericol – e un semn subtil
Copilul care spune că se plictisește nu îți cere automat o activitate nouă sau o jucărie scoasă din cutie. De multe ori nici nu știe ce ar vrea. E prins între „nimic nu mă atrage” și „nu știu ce mi-ar prinde bine acum.”
În loc să sari imediat cu o listă de idei sau să pornești televizorul, încearcă să lași momentul să respire. Poți răspunde, de exemplu, cu:
„E un sentiment ciudat, nu? Ce crezi că ai chef să nu mai faci acum?”
O întrebare ca asta îl pune pe copil în rolul de explorator al propriei stări. Și de multe ori e tot ce are nevoie: cineva care să îl asculte, nu să-i umple timpul.
Un „trusou de plictiseală” care vine din interior
Cu toții avem sertare pline de carioci uscate, piese rătăcite de jocuri și plastilină veche. Dar ce-ar fi să construim un alt fel de trusou? Un set de idei și obiceiuri simple, care să existe în mintea copilului, nu doar în dulap.
Poți începe cu un panou al plictiselii. Făcut împreună cu copilul. Pe el puteți lipi bilețele gen: „Construiește un robot din cutii”, „Desenează o harta a unei lumi inventate”, „Creează o rețetă pentru o prăjitură care nu există.” Nu e o listă de teme, ci un fel de inspirație de perete.
Apoi, schimbă din când în când ce lași la vedere. Jucăriile uitate în fundul dulapului pot părea noi dacă le rearanjezi sau le scoți pe rând. Pune în mijlocul camerei o lanternă și vezi ce iese.
Și, dacă ai loc, fă un „coș magic” cu tot felul de lucruri aparent inutile: capace, fire colorate, dopuri, nasturi vechi. Fără reguli. Doar materiale cu potențial. Când nu le spui ce să facă, încep să inventeze singuri.
Când plictiseala e, de fapt, începutul unei aventuri
Știm că sună contraintuitiv, dar plictiseala e adesea terenul unde încep lucrurile cu adevărat interesante. Copilul fără plan clar are spațiu să se observe, să viseze, să încerce fără să-i ceară nimeni performanță.
În loc să propui activități ca un animator de tabără, încearcă ceva de genul:
„Ai putea construi un turn mai înalt decât masa?”
sau
„Te gândești că putem face un spectacol doar cu umbre?”
Lasă-i să se murdărească. Lasă-i să înceapă ceva și să se oprească după cinci minute. E parte din proces. E esențial.
Și nu subestima puterea plictiselii lente, tăcute. Să stea pe spate, privind tavanul. Să învârtă un creion pe masă fără scop. Exact acolo, în acel „nimic”, se coc cele mai bune idei.
Ah, și nu uita să le povestești cum te plictiseai tu. Leagăne improvizate, castele din perne, reviste decupate și lipite în caiete. Copiii adoră să afle că și adulții au fost copii… plictisiți.
Poate nu vor o activitate. Poate vor doar atenția ta.
Și mai e ceva. Uneori „Mă plictisesc” e doar un mod stângaci de a spune: „Mai stai un pic cu mine?” Nu știu să o spună direct, dar o simt.
Poate e nevoie doar de un minut de prezență reală. Un joc scurt. O îmbrățișare. O întrebare pusă cu interes. Și gata — starea s-a schimbat.
Nu trebuie să fii animatoare, nici artistă de ocazie. Doar să fii acolo. Uneori, asta e tot ce contează.
Nu sărim imediat la soluții rapide
E normal să ne gândim la televizor sau tabletă. Și da, uneori chiar e ok. Dar dacă asta devine reflexul principal de fiecare dată când copilul se plictisește, pierdem ocazia de a-i lăsa spațiu pentru descoperire.
Lasă un pic de pauză. Lasă-l să nu știe ce vrea. Nu te grăbi să umpli golul. În acel gol, începe imaginația.
Nu înseamnă că îl ignori. Înseamnă că ai încredere că poate construi ceva din tăcerea aia. Ceva doar al lui.
Când tu te retragi, el învață să pășească
Și, poate cel mai interesant, e că multe din momentele memorabile ale copilăriei s-au născut exact așa: din plictiseală. Fără program. Fără organizare. Doar timp gol și un „ce-ar fi dacă…”
Lasă-l să se piardă un pic. Să încerce. Să construiască din nimic.
Acolo, în spațiul ăla aparent banal, apare de multe ori ceva surprinzător: un copil care învață să se descurce singur. Să creeze. Să se asculte. Să-și dea voie.
